Bărbatul care a trăit 15 ani într-un bordei sub pământ a primit o rulotă. Care este singura dorință a bărbatului

Mihai Găbară a ieșit de sub pământ, unde își săpase un bordei. Acesta a primit o rulotă donată de un om de afaceri din Sibiu. Locuiește între cimitir și groapa de gunoi.

Bărbatul care a trăit 15 ani într-un bordei sub pământ a primit o rulotă de la un om de afaceri.

Acesta merge șase kilometri, dus-întors, în cârje, pentru a primi o masă pe zi de la o cantină socială.

„Ştirile, aşa şi aşa, dar filmele toate îmi plac, nu contează”, spune Mihai Găbară când se uită la TV. Televizorul nu este al lui, ci al unor vecini care îl lasă pe Mihai să se încălzească serile la ei.

Mihai nu are electricitate în rulotă.

După peste 15 ani de locuit într-un bordei, în oraşul Huşi, judeţul Vaslui, rulota e un progres. Fericitul ei posesor a parcat-o întâi în curtea unor cunoscuţi. „Nu ne-am înţeles, mi-au cerut chirie, am plecat”. S-a întors pe acelaşi câmp unde şi-a săpat adăpostul în pământ.

Mihai s-a întors pe câmp cu rulota

„Tot pe câmpul ăsta m-am obişnuit, că dacă se întâmplă ceva, mă găseşte cineva şi mă duce acolo”,adaugă Mihai.
„Aruncarea gunoiului interzisă” şi „Apa nu este bună de băut”, câteva mesaje care îl înconjoară pe bărbat în partea opusă de cimitir.
Toate hainele sunt niște pantaloni de trening, o căciulă de schi și o geacă mare și largă.

„O fost zăpezi aicea… Veneau băieţii şi mă deszăpezeau. N-aveam uşă la bordei. Ţineam un carton, un pefeleu… O venit vreunul dintre autorităţi să mă întrebe: mă, tâmpitule, mai trăieşti? Mai poţi? N-o venit nimeni. Mai degrabă un om de pe stradă m-o întrebat: băi, Mihai, ce faci? Care-i treaba cu tine?”.
Cazul bărbatului de 52 de ani a apărut prima dată în presa vasluiană, iar bărbatul a primit timp de un an un ajutor social.

Tot ce își dorește este să fie sănătos și să poată merge

„Ce-a fost cel mai greu? Frigul. Foamea, până să mă-nscriu la cantină. Frigul şi foamea. Nu ştie nimeni cum am dus-o, numai vecinii de-aicea ştiu. N-o avut nimeni grijă de mine. Dacă nu mă mişc, nu fac nimic. Îmi fac mâncare, îmi spăl la mână în lighean, în balie. Ce-i strictul necesar eu îmi fac, cât mă ţin picioarele. Am căzut la pat, apoi pa, la revedere”. Asta e teama lui cea mai mare, că nu se va mai putea îngriji singur.

„Cel mai mult îmi doresc sănătate. Dar de-acuma asta-i cam aşa, cum mă vedeţi. Nu mai am nicio forţă, abia mă aplec să-mi leg şireturile. Seara, îmi fac cruce, când mă pun în pat. Merg şi la biserică. Mă rog pentru mine, pentru alţi necăjiţi din oraşul ăsta, pentru toată lumea. Normal că sunt supărat pe viaţă. Dar viaţa merge înainte, şi cu bune, şi cu rele, şi prin grele, şi prin uşoare. Ce să fac, cu cine să mă bat? Cu Dumnezeu? N-am puterea asta, că Dumnezeu mă bate pe mine”.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata